vineri, 18 decembrie 2009

culmea ... iar e iarna!


În ultimul timp primesc din ce în ce mai multe confirmări despre faptul că trăim întro țară de prostovani. Cum altfel ai putea să îi numești pe cei care sunt luați prin surprindere, în fiecare iarnă, de ninsoarea care se așterne peste noi, culmea, în luna decembrie. Autoritățile se comportă ca niște retardați mintal, iar noi acceptăm scuzele lor. Care sunt mai prosti?

Astăzi, în drum spre birou am trecut prin Piața Victoriei și ghici ce? Stăzile erau pline de zapadă, iar mașinile de dezăpezit stăteau în mijlocul pieței și se "odihneau". Un singur atelaj rula pe Blvd. Titulescu între Piața Victoriei și Str. Dr. Felix. Cei care cunosc zona, își pot da seama cât acopereau din Blvd. Titulescu. Cam 25%. Mult nu?
Altă anomalie ... când curăță zapada de pe străzi, o dau întro parte și blochează mașinile parcate (regulamentar). Am văzut mulți șoferi care se chinuiau să își scoată mașinile din parcare și nu reușeau pentru că aveau un morman de zăpadă în fața/spatele lor. Singura lor alternativă este să ia o lopată și să își facă loc. Ghici unde aruncau zăpada? Normal, în stradă. :))) Bestial. Și uite așa ... vorba românului ... munca în zadar.
Să mai zic? .... Totuarele ... Vi se pare ormal să trebuiască să mergi pe stradă ca trotuarul este plin de zapadă? Mie nu. Și nu mă refer la o străduță adiacentă. Mă refer la Calea Victoriei. Legea prevede ca toți locatarii unei clădiri să își curețe zăpada din fața clădirii. Unii respectă, alții nu. Iar alții, cei mai mulți, își cuăță doar zona din fața intrării. Atăt. I-am "urmărit" și pe cei de la clădirile de birouri ... curăță doar 1-2m in fața cladirii, restul trotuarului rămânând plin de zapadă. Unii ar spune că e bine că își curăță măcar atât, alții ar spune că nu e treaba lor ... eu cred că este corect să curețe tot trotuarul. Dar probabil cer prea mult. Am pretenții prea mari.
Ultimele zile mi-am tot pus întrebarea: care este soluția la aceste probleme? Mulți sesizăm aceste anomalii, dar nu știm ce să facem. Alegerile nu sunt o opțiune. Ar trebui să putem schimba ceva și în timpul mandatelor. De ce trebuie să aștepăm 4-5 ani ca să putem schimba ceva?

joi, 10 decembrie 2009

lecție de viață


"Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute. Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:
La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz. La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele...
Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

***
Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:
- un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;
- am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;
- deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete;
- am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat,le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă...pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi ... la revedere!
***
În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin." 

............ scrisa de un Anonim .............

marți, 8 decembrie 2009

discriminarea cainilor

Azi am fost în parc cu Nerutza mea. Totul a fost minunat până în momentul în care m-am "trezit" înconjurată de vreo 8-10 dulăi comunitari, agitați și agresivi. Am chemat-o pe Nera lângă mine (și la viteza cu care a venit, banuiesc că și ea s-a speriat nițel) și m-am pregatit de bătălie, adică am făcut din lesă bici :))
Am scăpat cu bine din încercuirea dulăilor cu ajutorul unor doamne care veniseră în parc să îi hrănească pe "micuți". Între pofta de a ne "mânca" pe noi și a mânca ce au adus cucoanele în sacoșe, a învins pofta de a mânca rapid și sigur, așa încât ne-au lăsat pe noi în pace. Recunosc, deși nu imi este teamă de câini (în general) de data asta m-am cam speriat.

Acest incident mă duce cu gândul a o altă pățanie ... tot în parcul Herăstrău:D ... de acum vreo două săptămâni.

Normal ... mă plimbam cu câinele prin parc ... fără lesă. La un moment dat, apar doi comunitari pe două picioare (polițiști iși spun ei) care mă aprostrofează că trebuie să țin câinele în lesă. Eu, nu am ce face și le spun, cu gândul că vor ințelege: "Domnilor, este ora 8 dimineața. Nu e aproape nimeni în parc la ora asta și mai ales pe aleea asta pe care mă plimb. Cu ce vă deranjează că nu îmi țin căinele în lesă? Eu nu deranjez pe nimeni." Și de aici a început un adevărat pin-pong de replici pe care vi le redau mai jos (părțile esențiale).

CB (adica Comunitar Biped): asa e legea și trebuie să vă supuneți
eu: dar câinii vagabonzi din parc nu vă deranjează? eu am grija de al meu să nu sară la nimeni, să îi adun excrementele .... de ăia cine are gijă?
CB: ăia sunt ai parcului, ai comunității
eu: nu, nu sunt ai comunității ... eu nu îi recunosc ca fiind ai mei ... eu daca am vrut să am câine, l-am luat acasă. Dacă vă plac atât de mult, luați câinii acasă și aveți grijă de ei
...
eu: care este rolul vostru în parc?
CB: să vă apărăm pe dvs. să nu fiți atacată
eu: adineaori au sărit la noi niște câini maidanezi. Nu v-am văzut să săriți în ajutorul meu.
CB: pai nu, că noi nu vă aparăm de câini. Ce, vreți să ne muște?
eu: acum am înțeles, sunteți niște lași. Nu ma pot baza pe voi așa încât consider că nu existați. Și dacă nu existați, nu aveți nici un drept să îmi spuneți să îmi țin căinele în lesă. Sunteți ... nimeni!

Binețeles că nu am rezolvat nimic, decât că m-am enervat și mai tare. Dar azi, dupa episodul cu câinii "comunitari" m-am decis să încep o campanie de schimbare a statutului câinelui cu stăpân. În acest moment, câinele meu este discriminat doar pentru ca are stăpân, fapt pe care îl consider aberant. Pentru o primă etapă, am de gand să scriu o scrisoare către primaria Bucurestiului prin care să solicit amenajarea unor spații mai mari (care să includă și alei) pe unde putem să ne plimbam fără lesă căinii "feroce", "antrenați" să îi atace pe toți locuitorii Bucureștiului care îndrăznesc să se plimbe prin parc. Cred că cel mai bine ar fi să încep cu o campanie de strâns semnături de susținere a acestei idei. Ce părere aveți? Orice sugestie privind modul de abordare m-ar ajuta.

vineri, 20 noiembrie 2009

hai la o cafea bună




"Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case, au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.

Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :
" Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi. Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.

Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au. Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua. Savurati cafeaua, nu cestile! Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai fericiti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa."

Din pacate aceste vorbe nu imi apartin, dar pot sa le adopt, nu? Oricum, invitatia ramane valabila. O cafea buna este intotdeauna bine venita.




duminică, 8 noiembrie 2009

2012

A inceput nebunia anului 2012 cand, conform unora, s-ar termina lumea. Acei "unora" au interpretat sfarsitul calendarului mayas ca fiind sfarsitul lumii. Binenteles ca exista doua tabere care se contrazic. Unii "hais", altii "cea". Daca nu ar fi asa ... ce s-ar mai discuta? Daca totul ar fi clar, limpede, pe intelesul tuturor ... nu ar fi viata plictisitoare? Asa ... ne certam, ne paruim, ne impunem, ne aratam "valoarea", "inteligenta" ... parca e mai interesant asa, nu? :))

Nu inteleg de ce acest tam-tam cu sfarsitul lumii. Ok. Se sfarseste. Si?! Nu muri toti odata si-odata? Este careva nemuritor printre noi? Si daca ar fi, tot nu i-ar pasa de sfarsitul lumii ... doar e nemuritor, nu?
Si mai e ceva ... care lume se sfarseste? Lumea asta? Lumea celalata? Lumea de apoi? Daca e "de apoi", pai e clar ca vine dupa un sfarsit. Adica, s-a sfarsit odata ... ne sperie inca un sfarsit? De ce? Nu e nici primul, nu va fi nici ultimul.

De ce nu se spune ... "2012 un nou inceput"? Nu stim ce va fi, dar tocmai de aceea, eu aleg sa fiu optimista si sa cred ca, daca 2012 inseamna cu adevarat un punct de cotitura pentru umanitate, va fi un nou inceput, mai bun.

luni, 2 noiembrie 2009

vise ...

Prietena mea cea mai buna (Adriana) are un nepot (Ghighi) care vrea sa devina actor la Hollywood. Deocamdata e la scoala de muzica la Pitesti, dar are ambitii mari.

Pana atunci, eu si Adriana ne facem planuri. Visam. Cum va ajunge el mare actor... Cum ne vom da coate prin salile de cinematograf si ne vom lauda la "babutele" noastre cu asemenea cunostinte... "Tu, darga. L-ai vazut pe actorul ala american, George Eftimie. Ala frumuselu' de face ravagii la fete tinere. E roman. E nepotul celei mai bune prietene" .... :))

Viata va decide daca acest vis se va implini. Eu nu pot decat sa ii urez noroc si putere de munca. Va avea nevoie.

marți, 20 octombrie 2009

adevarul cui?

Aseară m-am uitat la un film american, prost și insipid ca mai toate filmele americane. Ceva cu agenți speciali, împușcături și happy end :) Finalul m-a pus pe ganduri :D: el, agent special află că a fost spalat pe creier timp de câțiva ani și este șocat de veste. Ea, partener de "joacă" îl consolează spunând "totul va fi bine. Măcar acum știi adevarul" (am citat din memorie). Această frază m-a făcut să mă gândesc la ce reprezintă adevarul pentru noi. Adică e chiar atât de important să știm "adevarul" încât să nu mai conteze consecințele ulterioare? Si .... despre ce adevar vorbim? Adevarul cui? După cum spunea un înțelept, adevarul aparține tuturor. Toți au dreptate în felul lor. Și atunci, unde e adevărul?

Nu cumva se pune prea mult "preț" pe adevăr? Oare chiar vreau sa știu adevărul indiferent de consecințe? Nu cumva vorba "fericiți cei săraci cu duhul" se referea tocmai la acest aspect? Ești mai fericit dacă știi, sau daca nu știi?

luni, 19 octombrie 2009

vreau si eu imunitate!

Vreau si eu sa am imunitate. Binenteles ca nu parlamentara. Doar nu m-am prostit intratat incat sa ma bag in troaca porcilor.  Nuuuu. Vreau doar imunitate la prostie.

De azi dimineata se vorbeste intruna de prostia presedintelui tarii, a guvernantilor si a parlementarilor. Binenteles ca se acuza de prostie unii pe altii. Stii ce e cel mai "distractiv" ... ca nu isi dau seama ca se fac de ras. Toti. La unison. Nu cred ca mai era cazul, dar ne-au demonstrat inca o data ca singur lor gand este la ciolan. Atat.

Oare mai exista vre-un cetatean al Romaniei care sa mai creada lozincile populiste pe care le arunca in stanga si in dreapta cei care "ne conduc"? Eu sper ca au inceput sa se lumineze chiar si cei mai inraiti partizani. Daca nici acum nu realizeaza ce se intampla, atunci suntem pierduti. :((

joi, 15 octombrie 2009

RRomanica noastra cea de toate zilele

Acum se vede clar de unde ne vine (re)numele. Suntem niste rromani sadea. Daca te uiti la televizor ce vezi? ... Cearta. Tiganeala. Lupta pentru ciolan. Noi, muritorii de rand suntem cantitate neglijabila ... tindem spre zero. Si de ce nu ar fi asa? Facem ceva sa fim luati in seama? Ne spunem cumva doleantele? Poate ca da. Dar ca si ei, fiecare vorbeste in legea lui. Nu suntem capabili sa ne unim, sa aratam rromilor de la guvernare ca suntem diferiti.  In fapt ... suntem exact ca ei. Pentru ca nu facem minic. Exact ca ei.

Astazi am primit un email cu fotografii despre parlementari care dorm in sedinte. Asa si? Se vehiculeaza astfel de poze de mult. Se fac glume in public pe seama lor. Si? Credeti ca vre-unul dintre ei s-a simtit rusinat? Asti vazut vre-o schimbare (in bine) la cei care ne conduc? Eu nu. Am vazut cum ne ingroapa din ce in ce mai adanc in mocirla care ne inconjoara. Pana cand vom inceta sa mai respiram. Si cand ne vom inceca in propria noastra mocirla, tot noi vom fi uimiti, ba chiar indignati de ceea ce ni se implampla "tocmai noua???!!!".

Daca nu facem ceva ... nu se va intampla nimic. Din pacate.


Lucian-Croitoru-desemnat-premier-de-Traian-Basescu

planuri

Cu timpul inveti ca orizontul pe care il ai e tot mai mic. In adolescenta te gandesti la viata pe care o vei avea, visezi la ce vrei face „cand vei fi mare” ... peste multi, multi ani. Cand esti tanar, incepi sa devi mai involburat, mai frenetic. Nu mai exista planuri pe termen lung. Cel mult iti mai faci planuri pentru urmatorii cativa ani pana „scapi” de facultate. Dupa aceea, lumea e a ta. Si totul va fi simplu si frumos. Dar, te trezesti intr-o zi ca ai familie, copii ... ce mai, esti om matur ... si planurile se schimba din nou. Incepi sa faci planuri de luat casa, masina, de mers in vacanta ... poate la mare ... poate la munte... poate la anu’ „cand o sa avem mai multi bani”. Cu timpul incepi sa nu mai visezi, ci sa te lupti sa ai cat mai mult si cat mai multe. Sa visezi e un lux pentru cei cu bani. Asta este ceea ce crezi tu. Nu mai ai timp de vise cand cel mic are febra si tu trebuie sa pleci la serviciu unde te asteapta un morman de documente de rezolvat si toti sunt cu ochii pe tine ... ce faci? cum faci? de ce faci? Si partenerul de viata, daca exista, e in aceeasi situatie. Face aceleasi eforturi ca si tine. Doar ca tie ti se pare ca nu face nimic, tu esti cel care duce tot greul familiei. Si atunci, de unde vise? Cand? Cine mai are timp de asa ceva. Mofturi.




Si timpul trece, si tu imbatranesti si devi mai intelept. De ce? Nu pentru ca esti un om inteligent ( fie vorba intre noi, multa lume confunda inteligenta cu intelepciunea. Nu si noi, nu?). Ci pentru ca iti dai seama ca aproape tot ceea ce ai facut in timpul vietii este inutil. Iti dai seama ca nu te mai intereseaza ce va fi peste 5 ani, peste 10 ani. Important este ce se va intampla azi. Poate maine. Atat. Mai departe ... e doar o iluzie care poate sa devina realitate. Sau nu. Dar tu stii deja asta si nu mai conteaza. Tu stii ca tot ceea ce a fost important in viata ta ai ignorat. Desi la momentul respectiv credeai altceva. Atunci luptai pentru ei, pentru cei de langa tine ... sa le oferi un „trai decent”. Munceai cate 10-12 ore pe zi ca sa ii duci in vacanta in strainatate, ca asa era la moda si tu trebuia sa fi modern, nu-i asa? Trebuia sa fi in trend cu colegii. Sa nu te faci de ras. Acum ... ai ramas singur ... in casa construita pentru ei. Pentru cei dragi. Dar ei nu mai sunt.
Si atunci ... stai si te uiti cu regret la pozele lor. Cateodata plangi, dar sa nu te vada nimeni pentru ca tu esti de fapt aceeasi persoana puternica care a dus toate greutatile pamantului in spate. Esti Sisiful nestiut de nimeni. Din cand in cand, mai primesti cate un telefon de la cunoscuti. Prieteni nu poti sa le mai spui de mult. Candva ... poate.
Acum ... e prea tarziu pentru orice. Si continui sa traiesti cu speranta ca poate azi ... daca nu maine ... nu stii cand, dar continui sa speri ... Te rog Doamne .... nu ma mai tine mult pe pamant! Singur.