vineri, 18 decembrie 2009

culmea ... iar e iarna!


În ultimul timp primesc din ce în ce mai multe confirmări despre faptul că trăim întro țară de prostovani. Cum altfel ai putea să îi numești pe cei care sunt luați prin surprindere, în fiecare iarnă, de ninsoarea care se așterne peste noi, culmea, în luna decembrie. Autoritățile se comportă ca niște retardați mintal, iar noi acceptăm scuzele lor. Care sunt mai prosti?

Astăzi, în drum spre birou am trecut prin Piața Victoriei și ghici ce? Stăzile erau pline de zapadă, iar mașinile de dezăpezit stăteau în mijlocul pieței și se "odihneau". Un singur atelaj rula pe Blvd. Titulescu între Piața Victoriei și Str. Dr. Felix. Cei care cunosc zona, își pot da seama cât acopereau din Blvd. Titulescu. Cam 25%. Mult nu?
Altă anomalie ... când curăță zapada de pe străzi, o dau întro parte și blochează mașinile parcate (regulamentar). Am văzut mulți șoferi care se chinuiau să își scoată mașinile din parcare și nu reușeau pentru că aveau un morman de zăpadă în fața/spatele lor. Singura lor alternativă este să ia o lopată și să își facă loc. Ghici unde aruncau zăpada? Normal, în stradă. :))) Bestial. Și uite așa ... vorba românului ... munca în zadar.
Să mai zic? .... Totuarele ... Vi se pare ormal să trebuiască să mergi pe stradă ca trotuarul este plin de zapadă? Mie nu. Și nu mă refer la o străduță adiacentă. Mă refer la Calea Victoriei. Legea prevede ca toți locatarii unei clădiri să își curețe zăpada din fața clădirii. Unii respectă, alții nu. Iar alții, cei mai mulți, își cuăță doar zona din fața intrării. Atăt. I-am "urmărit" și pe cei de la clădirile de birouri ... curăță doar 1-2m in fața cladirii, restul trotuarului rămânând plin de zapadă. Unii ar spune că e bine că își curăță măcar atât, alții ar spune că nu e treaba lor ... eu cred că este corect să curețe tot trotuarul. Dar probabil cer prea mult. Am pretenții prea mari.
Ultimele zile mi-am tot pus întrebarea: care este soluția la aceste probleme? Mulți sesizăm aceste anomalii, dar nu știm ce să facem. Alegerile nu sunt o opțiune. Ar trebui să putem schimba ceva și în timpul mandatelor. De ce trebuie să aștepăm 4-5 ani ca să putem schimba ceva?

joi, 10 decembrie 2009

lecție de viață


"Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute. Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:
La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz. La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele...
Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

***
Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:
- un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;
- am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;
- deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete;
- am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat,le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă...pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi ... la revedere!
***
În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin." 

............ scrisa de un Anonim .............

marți, 8 decembrie 2009

discriminarea cainilor

Azi am fost în parc cu Nerutza mea. Totul a fost minunat până în momentul în care m-am "trezit" înconjurată de vreo 8-10 dulăi comunitari, agitați și agresivi. Am chemat-o pe Nera lângă mine (și la viteza cu care a venit, banuiesc că și ea s-a speriat nițel) și m-am pregatit de bătălie, adică am făcut din lesă bici :))
Am scăpat cu bine din încercuirea dulăilor cu ajutorul unor doamne care veniseră în parc să îi hrănească pe "micuți". Între pofta de a ne "mânca" pe noi și a mânca ce au adus cucoanele în sacoșe, a învins pofta de a mânca rapid și sigur, așa încât ne-au lăsat pe noi în pace. Recunosc, deși nu imi este teamă de câini (în general) de data asta m-am cam speriat.

Acest incident mă duce cu gândul a o altă pățanie ... tot în parcul Herăstrău:D ... de acum vreo două săptămâni.

Normal ... mă plimbam cu câinele prin parc ... fără lesă. La un moment dat, apar doi comunitari pe două picioare (polițiști iși spun ei) care mă aprostrofează că trebuie să țin câinele în lesă. Eu, nu am ce face și le spun, cu gândul că vor ințelege: "Domnilor, este ora 8 dimineața. Nu e aproape nimeni în parc la ora asta și mai ales pe aleea asta pe care mă plimb. Cu ce vă deranjează că nu îmi țin căinele în lesă? Eu nu deranjez pe nimeni." Și de aici a început un adevărat pin-pong de replici pe care vi le redau mai jos (părțile esențiale).

CB (adica Comunitar Biped): asa e legea și trebuie să vă supuneți
eu: dar câinii vagabonzi din parc nu vă deranjează? eu am grija de al meu să nu sară la nimeni, să îi adun excrementele .... de ăia cine are gijă?
CB: ăia sunt ai parcului, ai comunității
eu: nu, nu sunt ai comunității ... eu nu îi recunosc ca fiind ai mei ... eu daca am vrut să am câine, l-am luat acasă. Dacă vă plac atât de mult, luați câinii acasă și aveți grijă de ei
...
eu: care este rolul vostru în parc?
CB: să vă apărăm pe dvs. să nu fiți atacată
eu: adineaori au sărit la noi niște câini maidanezi. Nu v-am văzut să săriți în ajutorul meu.
CB: pai nu, că noi nu vă aparăm de câini. Ce, vreți să ne muște?
eu: acum am înțeles, sunteți niște lași. Nu ma pot baza pe voi așa încât consider că nu existați. Și dacă nu existați, nu aveți nici un drept să îmi spuneți să îmi țin căinele în lesă. Sunteți ... nimeni!

Binețeles că nu am rezolvat nimic, decât că m-am enervat și mai tare. Dar azi, dupa episodul cu câinii "comunitari" m-am decis să încep o campanie de schimbare a statutului câinelui cu stăpân. În acest moment, câinele meu este discriminat doar pentru ca are stăpân, fapt pe care îl consider aberant. Pentru o primă etapă, am de gand să scriu o scrisoare către primaria Bucurestiului prin care să solicit amenajarea unor spații mai mari (care să includă și alei) pe unde putem să ne plimbam fără lesă căinii "feroce", "antrenați" să îi atace pe toți locuitorii Bucureștiului care îndrăznesc să se plimbe prin parc. Cred că cel mai bine ar fi să încep cu o campanie de strâns semnături de susținere a acestei idei. Ce părere aveți? Orice sugestie privind modul de abordare m-ar ajuta.